CRONICA LITERARĂ

Florin Ardelean
eseist, prozator

Spiritul livresc și paradoxul cinic[1]

Erudiția, în spirit, nu vine precum o ploaie scurtă de vară. Și nici măcar nu știi când se produce, chiar dacă anumite indicii promit să te dumirească (dacă ai „senzori” adecvați). Cam așa stau lucrurile cu Horia Al. Căbuți, unul dintre atât de puținii oameni căruia ai fi îndemnat să‑i adresezi întrebări imposibile, dintr‑o naivitate sfruntată – dacă există sau nu extratereștri, care este cea mai mică particulă întrupată din materie sau ce se află dincolo de orizontul singularității. Doar că inițiativa s‑ar dovedi una complet eșuată, câtă vreme autorul cărții de față ar fi mult mai dispus să discute despre presocratici, Platon, Cioran, Bertrand Russell, Kafka, Proust, Bach sau despre Manet și toată liota impresioniștilor. Doar un astfel de eseist‑simfonic, speculativ dincolo de barierele unor domenii ale cunoașterii și artelor ce par a fi de netrecut, poate aborda paradoxul fără să pară întrutotul prețios sau lăsându‑se surprins în ipostaza unui ins strepezit de o doză copioasă de vanitate. Paradoxul de luni îl califică deja în rândul eseiștilor români cu ștaif, ceea ce nici nu știu dacă e o bucurie nemaipomenită ori un blestem pe termen lung (până una alta, România literară i‑a nominalizat cartea la superlativul lunii februarie).

La fel precum vinul a cărui valoare crește odată cu învechirea, prestația eseistică a lui Horia Al. Căbuți a crescut pe măsura cărților citite și a gândurilor declanșate de lecturi. Dovada este produsă de cele trei cărți publicate înaintea Paradoxului de luni (Peisajul metaontic – 2019, Tărâmurile ceții – 2020 și Contrateme – 2023), un triptic ce a reflectat reintrarea în sfera bunurilor simbolice, după mai bine de 20 de ani, a celui ce debuta cu proză scurtă (Încăperea diacului) în anul 1997. Asemenea tatălui din pilda fiului risipitor, și noi am putea exclama: era pierdut și a fost găsit! Cel puțin asta dovedește cartea de față, chiar mai mult decât celelalte trei precedente, câtă vreme ea ne înfățișează „dramatica” confruntare dintre un spirit livresc și paradoxul cinic. Oarecum, experiența cu pricina poate fi interpretată, chiar cu riscul de‑a fi taxați drept vetuști, drept expresie a ceea ce învățam cândva la școală, anume că acumulările cantitative se transformă, la un moment dat, într‑o nouă calitate.

Pentru a nu ne face de râs discutând despre o carte ce se focalizează pe paradox fără a vedea înainte de toate ce e, carevasăzică, un paradox să‑l lăsăm pe autor să explice, dar nu foarte simplu, ci în stil propriu, adică confruntând principiile logicii formale – mai ales principiul identității și cel al terțului exclus – cu realitatea văzută la microscop sau chiar infra maximal:

„Paradoxul e acel nutrient cuantic ce‑l împacă pe A cu A. Care ne scoate din depresia de a nu izbuti două triunghiuri egale. Ne descrețește frunțile prea încruntate de iluziile lui P și non P. Și ne îndepărtează de suicid dacă nu izbutim să subjugăm, măcar conceptual, universul” (p. 178).

Cu alte cuvinte, paradoxul are strania capacitate de‑a ne vindeca de rănile provocate, la nivelul spiritului, de nedesăvârșirea în care plutește lumea noastră, aceea făcută posibilă tocmai de Cădere. Când ne simțim cel mai bine, iar motorul nostru rațional duduie, ne pomenim cu ceea ce am putea numi eroare de sistem. Perspectiva ni se înfundă, frustrarea și angoasa ne înghesuie, imensa noastră vanitate, aceea de‑a fi ieșit din minoratul de care vorbea cândva Kant, se face țăndări. Tocmai atunci, paradoxul intervine salvator, poate chiar terapeutic, dar nu fără a lăsa urme. Căci el este asemenea unei judecăți ordalice: precum cel ce este nevoit să poarte fierul încins pentru a‑și dovedi propriul adevăr, paradoxul supune rațiunea torturii, pentru a ieși cumva din blocajul, din capcana nedesăvârșirii, propunând, totuși, o cale validă sau măcar convingătoare către adevăr. Febrilizat de propriul discurs, de amplitudinea temei, autorul vine și ne propune imediat apoi o perspectivă pe care aș numi‑o paradoxalism (cu riscul de‑a produce o mică monstruozitate lingvistică): „Totul e paradox; cea mai imbatabilă, mai desăvârșită logică, chirurgizată până la penultima celulă (noțiunea de ultima ține, vorba lui Gödel, de indecidabilitate, devenind ea însăși un paradox), se dizolvă în propria ei inconsistență” (p. 178). Supunând unei critici de fond ideea de realitate, insistând asupra diferențelor de esență între fizica newtoniană și cea relativistă, Horia Al. Căbuți vine cu ideea îndrăzneață de‑a supune și logica aristotelică aceleiași operații (în acord cu logicile n‑valente), așa încât întreaga cunoaștere umană se vede plasată pe nisipuri mișcătoare, gata să fie înghițită dacă nu se agață în ultima clipă de firul de pai întins de paradox.

Că tot pomenirăm de clipă, să vedem de unde vine sintagma „paradoxul de luni”. Nu există o explicație directă, oferită de‑a gata. Autorul nu‑și motivează faptul alegerii zilei de luni pentru plăcerea de‑a cădea în paradox (pentru că strict logic vorbind, paradoxul este un hău în care cazi, nu un zenit la care te înalți), dar lasă unele indicii. Iată‑l pe cel mai important, dacă admitem faptul că alegerea nu a fost una arbitrară, provocată de faptul că primele paradoxuri le‑am găsit pe pagina de Facebook a eseistului orădean la începuturi de săptămână. Lunea este intervalul temporal în care

„orologiile interioare se resetează”: „Parcă s‑ar prăbuși în nori negri de praf edificiul zilelor. Un nou tren de clipe se pune în mișcare, scârțâind îndârjit pe șinele șubrede. Mereu altele, aceleași altele. /.../ N‑apuci să realizezi ce încărcătură poartă pentru că s‑au și descărcat pe undeva, pe rampele îndepărtate. Este precum călătorul lui Bergson care stă pe platforma din spate a ultimului vagon. Nu vede pe unde trece decât după ce a trecut deja. Dacă vagoanele n‑ar veni mereu în calupuri de șapte și s‑ar scurge de‑a valma, fără nume, în trecutul nesătul, poate nu ai auzi atât de surzitor vuietul șinelor” (p. 124).

Imaginea cu privirea îndreptată înspre spate, astfel încât vezi doar ceea ce nu mai reprezintă o perspectivă, ci trecutul, am întâlnit‑o cred la Amos Oz, doar că el folosește în locul unui tren o mașină cu parbrizul complet opac, așa încât șoferul și cel din dreapta lui disting ce e afară doar în oglinzile retrovizoare (scriitorul israelian a utilizat metafora aceasta pentru a sugera cât de oarbă este înaintarea noastră dinspre prezent spre viitor, cât de riscantă și cât de lipsită de repere este decizia). Da, pentru mulți dintre noi, „gustul” zilei de luni este acru, iar chipul ei induce angoase. Lunea, nu ne place „iarba”, am putea spune, dacă ar fi să apelăm la comportamentul Mioriței, după ce biata oiță simte că moartea îi va da târcoale baciului moldovean, „că‑i mai ortoman”). Cam asta‑i pregătește și paradoxul ortomanei rațiuni. O luare în cătare tocmai în ziua din săptămână cu libidoul cel mai scăzut, abia târându‑și ființa, după aplombul duminical. Din această vulnerabilitate a începutului de săptămână par să‑și aglutineze paradoxurile lui Horia Al. Căbuți cutezanțele, pentru ca imediat să prindă anvergură, să cristalizeze un stil și să propună un tărâm straniu.

Ceea ce atrage atenția aproape în fiecare pagină este livrescul debordant. Puține idei și sugestii, foarte bine zugrăvite în fraze adjectivate uneori în stil baroc, nu trimit spre gânditori uriași, spre artiști de‑o notorietate ce transgresează secolele, astfel încât citind Paradoxul... te trezești invitat la o întâlnire cu mai toți cei ce compun canonul în filosofie, artă sau literatură. Uneori ai chiar senzația că înghesuiala e prea mare, iar solemnitatea textului are tendința să te atragă într‑un spectacol al vedetelor, dar nu din sfera showbiz‑ului, ci din cea a unei Castalii sui‑generis, găzduindu‑i pe cei mai rafinați protagoniști ai jocului cu mărgele de sticlă. De aici vaga senzație a cititorului că trebuie să fie atent, cuviincios, manierat...

Poate fi detectat apoi un anume entuziasm în redactarea frazelor, chiar o exaltare ce învăluie mai orice gând, astfel încât erudiția, dacă ar fi să rămânem la ideea de spectacol, induce senzația că asiști la un continuu dans de majorete, fiecare protagonistă întrupând o idee, un concept, o teorie, o doctrină ce urmează a fi supliciate de un paradox. La toate acestea se adaugă micile încrâncenări, emoțiile tari stârnite de fărădelegile omului, revoltele în fața răului multiplicat în infinite chipuri desfigurate, momentele de plăcere aproape sublimă ori de câte ori în pagină se ivesc muzica ori călătoria, pictura ori vreun sistem filosofic demult înmormântat în tratate absconse. O șarjă a speculațiilor duce gândul până spre blasfemie, spre cutezătoare răstălmăciri ale adevărurilor solemne rostite de idoli intangibili. Nu lipsesc ironia  și sarcasmul, mereu pândite de toanele unui mizantrop ce abia apucă să‑și reprime repulsia față de un prezent ticsit cu secături, tragedii, catastrofe umanitare, feloni, cicisbei ce se dau drept strategi ai umanității caline. Într‑un context în care vine vorba de un personaj al lui Dostoievski, autorul cade în punctul critic al propriului dispreț de lume: „de multe ori vorbirea cu pereții alină mai adânc decât o spovedanie”. E limpede, paradoxul nu e imun la trăirile celui ce‑l descoase și‑l autopsiază, citindu‑i prin măruntaie. La rându‑i, nicio clipă Horia Al. Căbuți nu e neutral sau, cum am putea zice în jargon jurnalistic, nu e echidistant cu gândurile lui, ci‑și alintă paradoxurile, le mângâie dintr‑un impuls aproape inocent, poate chiar psihanalizabil. Patima însoțește adesea raționamentul, iar tensiunea ivită cât se poate de firesc elimină disconfortul rostirilor conforme, complicând ceea ce părea simplu, și simplificând ceea ce se complăcea în obscuritatea amfiboliei.

Multe lucruri ar putea fi evidențiate, multe expresii ar merita citate, destule dintre ele având forma scurtă și densă a apoftegmei. Îi las, firește, cititorului plăcerea de a le descoperi. Totuși, nu pot să nu remarc paradoxul legat de ipostaza cuantică a amorului, a iubirii. Când doi înamorați se iau de mână, la nivelul particulelor elementare se nasc turbioane, se instalează o adevărată folie și se realizează așa numita corelație cuantică:

„Când două particule elementare, să zicem doi fotoni, provin din același proces cuantic și se separă, ei rămân pentru totdeauna conectați subtil, fiecare reacționând instantaneu la orice schimbare de parametri ai perechii” (p. 165).

Toate iubirile ce se dovedesc a fi, în timp, eșecuri mai mult sau mai puțin dureroase își conservă urmele veșnice la nivelul particulelor subatomice care călătoresc prin toate văgăunile galaxiei fără să‑și uite perechea. Este modul în care dragostea atinge nemurirea. Dacă asta se întâmplă la o banală atingere a două mâini, e înspăimântător să mă gândesc la consecințele neutrinice ori fotonice ale voluptăților celebrate într‑un alcov!

Paradoxul... nu e o carte care să merite ultragiul de‑a fi sufocată de laude. Lauzi excesiv doar din resentiment. Nu e cazul aici. Nu mi‑a stat în intenție să fac un repertoar al chestiunilor mai puțin izbutite. În aprecierile formulate, am ignorat faptul că este folosit cuvântul „clipocit” cam de cinci ori, tocmai de către un stilist cu clasă, stăpân peste un lexic impresionant. Nici nu m‑am împiedicat de paradoxurile mai puțin expresive sau de cele cam eșuate. Cititorii‑inchizitori pot purcede la treabă dacă doresc cu tot dinadinsul să pună pe răboj nodurile din papură.

Nu se poate să punem punct înainte de‑a sesiza un fapt tainic. La fel cum în spatele unui bărbat de succes, se zice, se află o femeie seducătoare, în spatele eseistului Horia Al. Căbuți, calofil și puțin de tot afectat de un narcisism pârdalnic, se află un prozator. Prima iubire nu se uită! Cel puțin în trei situații, prozatorul a ieșit din ascunzătoarea draperiilor. Se întâmplă asta când face radiografia unei zile de luni („turmentată și neverosimilă”), când pornește cu mașina prin urbe, timp în care gânduri sumbre cu privire la realitatea prezentului îl acaparează, așa că se refugiază în timp, în urmă cu 100 de mii de ani și‑și imaginează viața unui semen de atunci. A treia oară, cel mai pregnant, în scena cu ștersul de praf al cărților din bibliotecă. O banală corvoadă devine pentru exegetul paradoxurilor un pretext pentru un salt în literatură. Orbirea lui Elias Canetti este „eroina” schiței prozastice, eseistul‑scriitor dezlănțuindu‑se într‑o orgiastică descriere a întâmplării ce alunecă, inevitabil, dinspre planul realității banale în cel al simbolisticii și speculației livrești. Tocmai aici l‑am deconspirat pe narcisiacul bine temperat/ camuflat: din toată biblioteca (mii și mii de cărți) a nimerit, ca să vezi!, nu peste basmele lui Petre Ispirescu, ci peste Canetti și... Gaston Bachelard (Apa și visele). Merită iertat, zic, căci corvoada ștersului de praf s‑a lăsat cu un panseu valabil, cu iz de paradox:

„Oare cărțile sunt cele ce nenorocesc viața, ori niște nenorociți întemnițează viața în cărți?” (p. 187).

Mă încumet să formulez și eu o ipoteză cu privire la originile paradoxului, plonjând într‑un bazin fără apă. Oricum, în câteva rânduri, Horia Al. Căbuți a executat destul de dese plonjeuri în texte biblice, evocând și scena cu Adam, Eva, șarpe și Pomul Cunoașterii. Oare nu cumva sâmburii din fructul mâncat de Adam, în ciuda interdicției exprese (și tocmai de aceea constituindu‑se într‑o tentație irepresibilă), sunt particulele elementare ale paradoxului? Nimic nu ne spune că ar fi mistuit doar miezul. Pofticios fiind, nefericitul a înghițit, cu certitudine, și semințele.

^[1] Horia Al. Căbuți, Paradoxul de luni, Editura Limes, Florești, 2024 (194 pag.)